31 OCTOMBRIE - CUVIOŞII SPIRIDON ŞI NICODIM PRESCURARII DE LA LAVRA PEŞTERILOR DE LA KIEV

Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

CUVIOŞII SPIRIDON ŞI NICODIM PRESCURARII DE LA

LAVRA PEŞTERILOR DE LA KIEV

31 OCTOMBRIE

Plină de harul lui Dumnezeu este fiecare inimă smerită şi curată. Templu al Duhului Sfânt este fiecare om ce e lipsit de viclenie, de răutate şi de ipocrizie.

Din această categorie a aleşilor Domnului a făcut parte şi cuviosul părintele nostru Spiridon prescurarul, cel smerit şi bun, cel lipsit de viclenie asemenea unui copil mic.

Fericitul Spiridon se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. Era complet neştiutor de carte şi fără o educaţie aleasă însă foarte spontan şi natural. Era un «ţăran» pentru cei aristocraţi, un «necioplit» pentru cei crescuţi în marile saloane, şi un «sărac cu duhul» pentru înţelepţii lumii acesteia.

Şi cu toate acestea cuviosul îi depăşi în vrednicie şi pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi pe cei nobili, prin înaintata sa viaţă duhovnicească, prin dobândirea virtuţilor, prin râvna ascetică şi prin frica de Dumnezeu, care este începutul şi izvorul adevăratei înţelepciuni.

Cuviosul Spiridon a venit la mănăstirea Peşterilor şi şi-a început aspra sa viaţă ascetică în anul 1139. Era deja ajuns la o vârstă matură şi nu ştia încă să citească. De aceea nu putea studia nici sfintele cărţi, lucru care-l umplea de tristeţe. Se rugă din toată inima lui Dumnezeu ca să-l lumineze şi să-i dea puterea de a învăţa să citească. Şi într-adevăr, depunând foarte multă râvnă în acest sens, la puţin timp învăţă să citească. Bucuria sa era de nedescris, când văzu că putea de acum să citească sfintele învăţături ale Domnului şi minunatele opere ale Sfinţilor Părinţi. În scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o spunea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în timp ce lucra cu răbdare şi cu sârguinţă la ascultările la care era trimis.

Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi ascet, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, respectul şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare marii Taine a Sfintei Euharistii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.

Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având permanent în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare. Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.

Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată însă o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:

– Săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!

Au alergat fraţii cu găleţile, însă ce să vadă! Mantia, cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins, era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici măcar o picătură de apă! Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei au dat slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său, în mod evident, umbrise şi ajutase pe duhovnicescul lor frate.

Ajutor al cuviosului Spiridon la cuptorul de prescuri era şi monahul Nicodim. Şi acesta era plin de evlavie şi de ascultare şi reuşise să se debaraseze de toate cele lumeşti şi să-şi învingă toate pornirile pătimaşe ale trupului. Cu râvnă şi cu mare îngrijire încerca să-l urmeze în virtute pe binecuvântatul Spiridon atât în lucrarea ascultării cât şi în cele duhovniceşti, în rugăciunea neîncetată şi în viaţa virtuoasă. Aşa a ajuns şi el la mari înălţimi ale desăvârşirii şi sfinţeniei.

Aceşti doi cuvioşi, după ce au slujit împreună în această ascultare a pregătirii prescurilor timp de treizeci de ani, au adormit în pace întru Domnul, la adânci bătrâneţi, şi s-au dus să-L întâlnească pe mult doritul Iisus, Pâinea Vieţii, „Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”.

Sursa: Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII VIDEO - PARINTELE GALERIU

Parintele Galeriu - Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (I)

Parintele Galeriu - Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar pe video.crestinortodox.ro

Parintele Galeriu - Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar II

Parintele Galeriu - Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar II pe video.crestinortodox.ro

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII (II) - CE ESTE IADUL? „…ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”

PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

fragment din cartea: Ne vorbeste Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani Vol.I, p.24 - 28

CE ESTE IADUL?

„…ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)

EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie.

M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?… Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”.

[...]
În sfârşit, vă fac o urare: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie). Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului: “Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”(Luca 23,42). Amin.

† Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfântului Atanasie – “Ghefiras” – Tesalonic, 30.10.1960)

Sursa: Cartea Ne vorbeste Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani Vol.I, p.24 - 28

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII (I) - LAZĂRII - „Era un sărac pe nume Lazăr…”

PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA A V-A A LUI LUCA

(Luca 16, 19-31)

LAZĂRII

„Era un sărac pe nume Lazăr…” (Luca 16, 20)

Iubiţii mei, este cunoscută pilda pe care am auzit-o în Evanghelia din Duminica de astăzi…

Să explicăm toată Evanghelia de astăzi? Ne-ar trebui mult timp. De aceea, din toate imaginile pe care le prezintă pilda, vom explica doar una. Vom vedea, cum trăia săracul Lazăr în această lume de aici.

***

...De atunci, iubiţii mei, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame! Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii nemilostivi![...]

Ah! Voi care aveţi bani şi-i aruncaţi ici şi colo şi trăiţi ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriţi-vă puţin din chefurile voastre şi gândiţi-vă la Lazări. Înduraţi-vă de ei şi ajutaţi-i. Înfricoşaţi-vă de iadul cel veşnic. Nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.K.)

TEXTUL INTEGRAL AICI

Sursa: http://acvila30.wordpress.com/

30 octombrie - Sfântul Milutin, Ţarul Sârbilor

 Sfântul Milutin, Ţarul Sârbilor,
în istorisirea, cântarea şi cugetarea
Sfântului Ierarh Nicolae al Ohridei şi al Jicei

30 octombrie

Milutin a fost Fiul lui Uroş Întâiul şi al cneaghinei Elena, iar fratele lui a fost Dragutin. El a purtat multe războaie întru apărarea credinţei creştine şi a poporului lui. El a luptat împotriva Împăratului Mihail Paleologul, deoarece acesta acceptase nelegiuita unire cu Roma şi căuta să atragă şi popoarele Balcanice şi încă şi pe monahii athoniţi la a recunoaşte această necurată unire. Ţarul Milutin a luptat spre apărarea graniţelor sale împotriva lui Şisman, căpetenia bulgarilor, şi a lui Nogai, căpetenia tătarilor. El a ieşit învingător din toate războaiele lui, pentru că el îşi punea toată nădejdea numai în Unul Dumnezeu, înaintea Căruia se ruga fierbinte. El a ctitorit mai bine de patruzeci de biserici: în afară de cele ce le-a zidit pe moşiile lui, adică mănăstirile de la Treskavaci, Grageaniţa, Sfântul Gheorghe de la Nagorici, Biserica Născătoarei de Dumnezeu de la Skopiliie, cea de la Baniiska şi altele, el a mai zidit biserici şi în afara Serbiei, la Tesalonic, la Sofia, la Constantinopol, la Ierusalim şi în Sfântul Munte Athos. El a trecut la Domnul în douăzeci şi nouă de zile ale lunii octombrie, din anul 1320. Trupul lui s-a arătat curând după aceea a fi nestricat şi făcător de minuni. El astăzi odihneşte în Biserica Mântuitorului din Sofia, capitala Bulgariei.

Cugetare

Ţarul Milutin al sârbilor, a fost un mare apărător al Ortodoxiei, căci el a scăpat, în veacul în care a trăit, popoarele din Balcani de Uniatism (catolicizare prin unirea cu Roma). La acel timp din istorie, pe când împăratul Imperiului Roman de Răsărit dădea dovadă de conştiinţă slabă, acest slav nobil şi purtător de Dumnezeu s-a ridicat hotărât şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a salvat curăţia Ortodoxiei, nu doar în ţinuturile lui, ci şi în toate ţinuturile din Balcani. Cel care studiază cu atenţie izvoarele vremii în care este însemnată viaţa Ţarului Milutin înţelege de ce i-a dat Dumnezeu lui biruinţă după biruinţă în toate războaiele şi întreprinderile lui, de-a lungul întregii lui vieţi.

Fiind uns Rege al Sârbilor, Milutin a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că va înălţa câte o sfântă biserică în fiecare an al domniei lui. El a domnit timp de patruzeci şi doi de ani, şi patruzeci şi două de sfinte ctitorii stau mărturie de felul dumnezeiesc în care şi-a împlinit făgăduinţa. Dar în afară de aceste sfinte ctitorii, în unele locuri – ca de exemplu la Tesalonic şi la Constantinopol – el a zidit în apropiere de biserici şi spitale şi case de oaspeţi pentru bolnavii şi călătorii săraci, unde aceştia erau găzduiţi şi îngrijiţi gratuit, în afară de aceasta, el însuşi cu mâna lui făcea milostenii bogate din propriile lui averi, care erau enorme.

Adesea, acest rege puternic şi bogat se îmbrăca în haine sărăcăcioase şi, însoţit doar de doi sau trei servitori, păşea prin rândurile poporului sărac, noaptea, şi afla de la ei de durerile lor. De multe ori le dăruia unora ca aceştia daruri neaşteptate şi îmbelşugate. Dar chiar din mijlocul marilor lui bogăţii, Ţarul Milutin ducea o viaţă austeră şi extrem de simplă, deşi nu aşa li se părea şi străinilor. El se obişnuise cu un stil simplu şi frugal de viaţă încă din copilărie, căci aşa îl învăţase tatăl lui, Regele Uroş întâiul. Se cunoaşte cum împăratul Mihail Paleolog a trimis-o la curtea Regelui Uroş pe Anna, fiica lui, spre a fi luată de soţie de Milutin, dar cu gândul de a îl îndupleca pe regele sârb să intre în unire cu Roma. Dar Regele Uroş, văzând luxul extravagant al Annei precum şi comportamentul ei uşuratic şi nesăbuit, asemenea şi al suitei cu care venise, a zis: “Ce însemnează toate acestea, şi ce folos pot aduce ele? Noi nu suntem obişnuiţi cu o astfel de viaţă”. în acelaşi timp, el a indicat către o cneaghină sârbă, care mânuia cu îndemânare o furcă de tors: “Iată, felul acesta de ţesătură ne place nouă să poarte cea care ne va fi nouă noră”.

Cântare de laudă la Sfântul Milutin,

Ţarul sârbilor

Sfântul lui Dumnezeu, Milutin viteazul,

Grea sarcină pe pământ a avut:

El Credinţa Creştină de schismatici apărat-a

Şi pe norod l-a păzit de cruzii tirani.

El a fost biciuit ce-a ars pre Paleologul Împărat,

Şi biciul ce-amarnic pe latini a lovit.

Milutin pe toţi necredincioşii călcat-a

Şi Scumpa Ortodoxie sus a ţinut!

Comoară scumpă i-a fost Ortodoxia

Precum odinioară lui Iustinian cel Mare

Imperiala coroană a lui, cea în perle rare bătută!

Asemenea iar lui Iustinian preaslăvitul,

Milutin ţarul înălţat-a bogăţie de ctitorii!

El în sus înălţat-a a Bisericii slavă,

Vestită făcut-o-a el pe pământ!

Cu putere de rege a guvernat a lui ţară,

Dar de Hristos mintea lui n-a despărţit nicicând.

Astfel a viteazului ţar inimă fost-a neîntinată,

Preacuviosă a lui minte, într-al lumii vârtej,

Iar Dumnezeu Care pururi doar la inimă cată,

Pe Cneazul Milutin răsplătit-a cu nemurirea Lui.

Cu nemurire sufletul, cu nestricăciune trupul,

Căci iată şi-acum ţarul nostru e-ntreg!

Aşa cum pe pământ neînfricat ai fost,

O, minunate Ţare,

Apără-ne pre noi şi-naintea Tatălui Ceresc!

Roagă-te Lui păcatele noastre să ierte,

Şi ne mijloceşte nouă un colţişor de Rai!

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II

28 OCTOMBRIE - POMENIREA PREACUVIOSULUI IOV DE LA POCEAEV (Adormirea la Domnul in anul 1651)

POMENIREA PREACUVIOSULUI IOV DE LA POCEAEV

28 octombrie - Adormirea la Domnul in anul 1651

Sfantul Iov de la Poceaev

(1551 - 1651)

(Incepand cu min. 1:47  - Sf. Iov de la Poceaev)
Filmul in intregime: AICI

LAVRA POCEAEV - (Film de exceptie cu traducere în limba română) - Video

LAVRA POCEAEV

1/7

2/7



3/7



4/7



5/7



6/7



7/7

LAVRA POCEAEV (VIDEO INTEGRAL):

***

Vedeti si: ICOANA FĂCĂTOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI DE LA POCEAEV (23 IULIE)

28 OCTOMBRIE - POMENIREA SFANTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI

28 OCTOMBRIE:

POMENIREA SFANTULUI DIMITRIE

MITROPOLITUL ROSTOVULUI

 Sfantul Dimitrie al Rostovului

1651-1709

Rugăciunea Sfântului Dimitrie al Rostovului

Vino Lumina mea şi luminează-mi întunericul; vino Viaţa mea şi înviază-mă din morţi; vino Vindecatorul meu şi vindecă-mi rănile; vino Flacără a iubirii cereşti, şi arde spinii păcatelor mele, înflăcărându-mi inima cu flacăra iubirii Tale; vino Stăpânul meu şi şezi pe tronul inimii mele şi stăpâneşte acolo fiindcă doar tu eşti Stăpânul şi Domnul meu. Amin.

În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.

Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.

Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor", meditând aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".

În anul 1701, Sfântul Dimitrie a fost ridicat în tronul episcopal şi a luat Mitropolia de Siberia şi de Tobolsk. Sănătatea sa şubredă şi nevoia de a avea acces la texte indispensabile pentru continuarea scrierii vieţilor de sfinţi, l-au făcut să ceară să fie mutat în altă parte. A fost numit în Episcopia de Rostov în 1702 şi i s-a descoperit atunci în vedenie că acolo, în Mănăstirea Sfântului Iacov, va trebui să-şi găsească veşnica odihnă. În 1705, şi-a încheiat alcătuirea operei sale monumentale, Vieţile Sfinţilor, iar în continuare s-a dedicat grijii pentru turma sa duhovnicească. S-a străduit foarte mult pentru a îndrepta viaţa religioasă şi moravurile con

temporanilor săi. În pofida deselor sale boli, continua un canon sever în viaţa sa şi niciodată nu şi-a părăsit rugăciunea neîncetată. A alcă tuit multe opere folositoare de suflet şi a întemeiat aproape de locuinţa sa un seminar în care el însuşi şi-a asumat o mare parte a predării. A scris de asemenea multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi" (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei este mult mai important decât detaliile tipiconale exterioare. În mod deosebit însă, prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turme i sale dragostea faţă de post şi faţă de rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi îndurarea faţă de toţi, buni şi răi.

Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.

Monahul Leontie

(fragment)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr

27 OCTOMBRIE - CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU DIMIRIE CEL NOU, OCROTITORUL BUCUREŞTILOR (Viata; Canonul - Video)

 CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU DIMIRIE CEL NOU,

OCROTITORUL BUCUREŞTILOR

27 OCTOMBRIE

Troparul Sfantului Dimitrie cel nou (glasul al 8-lea)

Intru tine, Parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand crucea ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

Condacul Sfantului Dimitrie cel nou (glasul al 8-lea)

Aparator al sau, nebiruit si neinfrant, ca cel ce prin tine din nevoi s-a izbavit, te pune inainte orasul tau, Dimitrie; si, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, de toate nevoile izbaveste-l, ca sa strigam tie: Bucura-te, facatorule de minuni, Dimitrie!

 

Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi româno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzînd că toate ale lumii sînt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întîi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup cînd, intrînd în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mîna lui Dumnezeu.

După multă vreme apa Lomului a venit mare încît a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfîntului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrînd Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: “Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculîndu-se dimineaţă copila, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunîndu-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutînd cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mîl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luîndu-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătînd vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfîntului Dimitrie în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergînd trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfîntului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungînd cu dînsele pînă aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fîntînă şi de acolo sfîntul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzînd preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfîntului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfîntului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfîntului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcîndu-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfîntului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna cîteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punîndu-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfîntului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfîntul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinîndu-se sfîntului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrînd să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscînd pricina, s-au coborît din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfîntului şi punînd părticica la locul ei, s-au rugat sfîntului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinîndu-se mai întîi mitropolitul şi sărutînd sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergînd pe rînd toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutînd sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfîntului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitîndu-se la dînsul şi văzîndu-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfîntului, cerîndu-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: “O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, pînă acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfîntului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, căzînd într-o boală foarte grea şi neputîndu-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfîntului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfînta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudîndu-l pe sfînt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzînd şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfîntului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lîngă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mîngîie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Româneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfîntului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciuma cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos cîştigă toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfîntului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Canonul Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov, ocrotitorul Bucurestilor (partea I)

 

Canonul Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov, ocrotitorul Bucurestilor (partea a II-a)

27 OCTOMBRIE - Pomenirea Cuviosului Părintele nostru Nestor, cronicar al Rusiei

Pomenirea Cuviosului Părintele nostru Nestor,

 cronicar al Rusiei

27 octombrie

Toate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare şi în neştiinţă. Crearea lumii, de la Adam începătorul nostru, dacă n-ar fi fost scrisă în cărţile sale de Moise, cel de Dumnezeu insuflat, şi nu ne-ar fi fost lăsate nouă, pe toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric şi le-ar fi adus întru neştiinţă. Însă Dumnezeu, făcînd pomenire de minunile Sale, cînd El voieşte, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite şi să folosească urmaşilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pămîntul Rusiei, în sfînta mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul şi spre mulţumirea lui. Dumnezeu, făcîndu-ne cunoscut începutul şi întîia întemeiere a vieţii duhovniceşti a Rusiei. Nestor scrie despre întemeierea şi îndreptarea după rînduială a vieţii monahale în Rusia, rînduială sădită ca în Rai în sfînta mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie şi despre duhovnicescul întemeietor al vieţii călugăreşti, Cuviosul Antonie cel cu adevărat sfînt şi despre ceilalţi, care i-au urmat lui, care au devenit cu duhul sfinţi ai mănăstirii Pecerska. Printre aceştia a fost şi acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viaţa celor care au trăit cu sfîntă cuviinţă şi nu numai cu condeiul pe hîrtie, ci şi cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, şi le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărţile vieţii veşnice, ca să audă şi el: bucuraţi-vă, că numele vostru este pomenit în Cer.

Fericitul părintele nostru Nestor – după ce Cuviosul Antonie s-a liniştit în peşteră, iar Fericitul Teodosie a rînduit o mănăstire – a mers la dînşii, dorind sfîntul şi îngerescul chip monahicesc, avînd vîrsta numai de şaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăţia trupului şi a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adînca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea şi celelalte osteneli, întocmai ca îngerii şi prin acestea era cu totul următor vieţii Sfinţilor Antonie şi Teodosie ai mănăstirii Pecerska, cei dintîi începători. De la acea sfîntă doime primea tînărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primeşte laptele din pieptul maicii sale şi ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri şi peşteri, precum arată el în scrisoarea sa, că avea mare dragoste pentru acei cuvioşi întemeietori, nu cu cuvîntul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul şi în sufletul său, văzînd faptele cele bune şi luminate ale celor doi mari luminători ai pămîntului rusesc.

După cinstita moarte a celor doi cuvioşi părinţi, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeştile lucruri, dar a şi luat îngerescul chip monahal, de la cuviosul Ştefan, egumenul mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală şi cea duhovnicească, din zi în zi îşi îndoia faptele bune, înăbuşindu-şi patimile trupeşti şi iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc şi adevărat rob şi închinător al lui Dumnezeu, cunoscînd bine ceea ce a zis Domnul: “Că Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să I se închine”. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr şi care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic şi plin de o mulţime de păcate.

Fraţii, fiind îndemnaţi de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaştele Cuviosului Teodosie şi să le mute din peşteră în sfînta biserică a mănăstirii Pecerska şi la această ascultare primul era fericitul Nestor. Şi cu mare credinţă şi cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preţ al sfintei mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie le-au dezgropat şi le-au scos înaintea peşterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuşi a mărturisit.

El a vieţuit ani îndelungaţi, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani şi, de anii cei veşnici aducîndu-şi aminte, a bine plăcut Stăpînului anilor. Apoi s-a mutat la veşnicie către Dumnezeu, după ani vremelnici îndelungaţi, şi este aşezat în peşteră, unde şi pînă acum cinstitul său trup se odihneşte în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieţilor sfinţilor părinţi şi al anilor şi-a scris lui lăcaş de veci în ceruri şi este binecuvîntat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuviincios scriitor să ne ajute şi nouă a fi scrişi în cărţile vieţii lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuţina şi Căruia, cu Dumnezeul Tatăl şi cu făcătorul de viaţă Duh, I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.