Pagini

miercuri, 30 martie 2011

SFANTUL IOAN SCARARUL - UN DOCTOR MINUNAT - PREDICA LA TAINA SFANTULUI MASLU

PREDICĂ LA TAINA SFÂNTULUI MASLU 
 UN DOCTOR MINUNAT
SFANTUL IOAN SCARARUL (30 MARTIE)


Sfantul Pangratie al Tavromeniei: DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL

Duminica Sf. Ioan Scărarul
Omilie la Duminica a IV-a din Post
a Cuviosului Iustin Popovici
(Traducere din elină: monahul Leontie)


Sf. Ioan Scărarul
- 30 martie -
Troparul Sfântului, glasul 1:
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat,
de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru, Ioane;
cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile haruri luând,
vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă.
Slavă Celui ce ţi-a dat putere;
slavă Celui ce te-a încununat pe tine;
slavă Celui ce lucreaz,ă prin tine, tuturor tămăduiri.

Cuviosul Iustin Popovici
 -14 iunie -
     De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?
    Este omul care a trăit şi a scris “Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.
   Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?
   O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.
Scara Raiului!
    Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.
   Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.
   Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.
  Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.
   Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).
   Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!
   Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…
Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.
   Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.
   Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo, Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
 Amin!
Părintele Iustin Popovici



joi, 24 martie 2011

Cuviosul Iustin Popovici - ''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6). Numele lui era Iustin"

Cuviosul Iustin Popovici
(25 martie/7aprilie)
- 14 iunie - 
''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6).
Numele lui era Iustin"
- Arhim. Gheorghios Kapsanis -


Preacuvioase Părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Tropar
“Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai Sfinte Iustine,
împotriva învierii păgânismului
şi ai lovit rătăcirea latinilor
ca un viteaz voievod al creştinilor
şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus,
rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor”



   Ziua Buneivestiri este totodata si ziua in care s-a nascut (in 1894), dar a si plecat catre vesnicie (in 1979 – e drept ca dupa calendarul vechi, neindreptat, dupa care se calauzeste Biserica Sarba), Sfantul Iustin Popovici. Este al doilea sfant sarb contemporan pe care il cinstim in aceasta perioada. Ca si Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin este o pilda si un dreptar foarte necesar pentru credinciosii din aceste vremuri, deoarece ei au trait sfintenia in chiar zilele si lumea noastra. Adevarate infatisari si manifestari ale constiintei ortodoxe vii, Sfintii Iustin si Nicolae au dat glas Adevarului in momentele de interactiune cu civilizatia antropocentrica a Apusului si cu marile vitregii ce s-au abatut asupra omenirii si, in particular, a Serbiei. Ca un adevarat glas al constiintei, Sf. Iustin a fost receptat cu bucurie si nadejde de mantuire de catre cei mici, dar cu impotrivire, intrigi si prigoana de catre cei mari. Intr-atat de incomod a fost adevarul rostit de catre Iustin Popovici cand se afla la Oxford, in teza sa de doctorat in care arata esecul jalnic al antropocentrismului occidental, incat i s-a refuzat eliberarea diplomei. Nici in tara sa si nici in Biserica sa nu a fost mai iubit de catre cei mari si “intelepti” dupa intelepciunea acestei lumi.
   La seminarul unde ajunge sa fie, intr-un final, rector, se duc “razboaie” impotriva sa, deoarece nu convine “metoda” sa pedagogica, adica invatarea Vietilor Sfintilor si orientarea vietii dupa Evanghelie. Editand publicatia “Viata Crestina”, ajunge sa fie urat si prigonit deoarece aborda probleme actuale si stringente ale ortodoxiei, criticand tendintele dubioase promovate de unii ierarhi. Marginalizat, este nevoit sa renunte la editarea “Vietii Crestine”, insa publicarea volumelor sale dogmatice il aduce in prim-plan, in ciuda opozitiei fata de persoana si scrierile sale. Refuza ferm si pana la capat scaunul de episcop si, dupa o scurta perioada ca profesor la universitate, este marginalizat din nou, de aceasta data de catre regimul comunist, fata de care care a refuzat sa accepte si cel mai mic compromis sau colaborare.
   Scrierile sale sunt un reper esential al credinciosului de azi, intr-o vreme in care se manipuleaza fara rusine citate din Scripturi sau chiar din Sfintii Parinti pentru a se justifica orbirea, lasitatea, obedienta si inchiderea ochilor la savarsirea si perpetuarea raului. Cu un cuvant ascutit si extrem de transant, Sf. Iustin Popovici ne este noua indispensabil pentru a intelege cu discernamant problema raportului dintre credincios si autoritatile statale, problema pan-ereziei ecumenismului nivelator, a umanismelor si a tuturor derivatilor mai mult sau mai putin mascati ai acestuia, variante, toate, ale vechii si uratei erezii numite arianism.
 (Din: Arhim. Iustin Popovici: “Biserica si Statul – adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă”, Editată de Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999)

Vezi si:
"DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!"


(Fragmente din: Cuviosul Iustin Popovici, Viaţa şi minunile, Ed. Sophia, Bucuresti)
   “… În 1927 a trecut examenul pentru titlul de profesor cu o lucrare de diplomă având ca temă: “Teoria cunoaşterii la Sf. Isaac Sirul”. În acelaşi an a fost mutat de la seminarul de la Karlovaţ la seminarul din Prizren, dar n-a rămas acolo decât un an, după care s-a întors din nou la Karlovaţ. Pricina mutării sale au fost articolele din Viaţa Creştină, revistă pe care o edita cu multă râvnă pentru a apăra Sfânta Tradiţie. Textele, convorbirile, criticile care erau publicate în această revistă, scrise din cea mai curată dragoste pentru adevăr, se loveau de opoziţia anumitor cercuri care se vedeau atinse în interesele lor. Părintele Iustin răspundea însă cu blândeţe: ” ‘Viaţa Creştină’ apare încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de înjurăturile altora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, ‘Viaţa Creştină’ nu ar fi creştină, pentru că orice este al lui Hristos este piatră de poticnire şi piatră de sminteală. Viaţa Creştină ştie ce doreşte şi doreşte ceea ce Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească doreşte”.
   De fapt, în ceea ce scria părintele Iustin, el se opunea plin de curaj tuturor celor care, netrăind în duhul Sfinţilor Părinţi, încercau să se afirme pe sine şi ideile lor: “sunt unii care vor reformism în Biserică, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserică acelaşi lucru ca şi deformismul!”
   Pentru asemenea luări de poziţii, Părintele Iustin a avut de suferit din partea celor pe care îi critica, care au vrut să îl supună judecăţii Sfântului Sinod. Doar intervenţia patriarhului Dimitrie l-a ferit de aceasta, patriarhul arătându-le arhiereilor care îl reclamau pe tânărul redactor că ceea ce scrisese ieromonahul Iustin era purul adevăr. Totuşi, ca să fie evitate alte tulburări, Iustin a fost mutat pentru o vreme la Prizren, unde nu a mai putut publica însă revista sa, care astfel şi-a încetat apariţia. Dar el era împăcat, luptase pentru Hristos şi acum se lăsa în voia lui Dumnezeu. “Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, doar se va salva corabia. Iar pe mine poate mă va primi vreun chit iubitor de oaspeţi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe ţărm… E binevenită orice pătimire pentru Domnul” [...]
   După război a urmat o perioadă şi mai grea. Instalându-se la putere, comuniştii au început treptat să-şi dea pe faţă ideologia ateistă. La început s-au arătat toleranţi faţă de biserică, dar apoi a început o prigoană nemiloasă. Din cei 2000 de preoţi ai Serbiei din acea vreme, circa 800 au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în primii zece ani ai puterii comuniste. Unii au fost chiar executaţi, cu sau fără judecată. În această perioadă Părintele Iustin a fost izgonit de la Universitate şi puţin a lipsit să nu fie împuşcat, dar a fost salvat de pronia dumnezeiască. Chiar din rândul comuniştilor s-au ridicat voci care au mărturisit că este nevinovat şi astfel a fost scos de pe lista celor care urmau să fie executaţi. Totuşi, cărţile sale au fost arse şi nu a mai putut preda ca profesor.
   În aceste condiţii, s-a refugiat în mănăstirea Sukovo. Dar nici aici n-a putut rămâne mult timp, pentru că în 1946 a fost declarat “duşman al poporului” şi a fost închis. Cei care au venit să îl aresteze au intrat înarmaţi în altar tocmai în momentul în care părintele slujea Sfânta Liturghie, cerându-i să-i urmeze. Părintele le-a răspuns: “Nu. Eu până nu termin liturghia nu plec. Liturghia nu se poate întrerupe, iar voi, dacă vreţi, împuşcaţi-mă”. Apoi le-a zis să iasă cu armele din altar. Agresorii au fost nevoiţi să îl asculte, deoarece era multă lume la slujbă şi nu doreau să producă tulburare. Imediat după aceea însă l-au arestat şi l-au dus la o închisoare din Belgrad.
   În cele din urmă a fost salvat de la moarte de către patriarhul Gavriil. În acea perioadă acesta revenise în ţară după detenţia din lagărul de la Dachau, unde fusese închis de fascişti împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici. Fiind o personalitate recunoscută în străinătate, peste cuvântul căruia comuniştii nu puteau trece uşor, el a intervenit pentru ca arhimandritul Iustin să fie eliberat, iar noile autorităţi, încercând să dovedească înaintea lumii că sunt democrate, au consimţit la aceasta. Astfel, la o lună de la arest, Părintele Iustin se afla în temniţă şi cânta troparul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, al cărui praznic urma a doua zi. Sf. Nicolae era sfântul ocrotitor al familiei sale, iar părintele se gândea ce bine ar fi să-i întâmpine sărbătoarea cu cămaşă curată. Şi chiar la miezul nopţii, un ofţer a intrat în celula sa şi i-a poruncit să-l urmeze, i-a dat haine curate să se îmbrace şi apoi l-a dus la sediul patriarhiei, unde a doua zi a putut să slujească împreună cu patriarhul Gavriil la praznicul Sf. Nicolae.
   În luna mai 1948, pentru mult încercatul avă a avut loc o întâlnire providenţială. Curajoasa maică stareţă Sara, de la mica mănăstire Celie de lângă Valievo l-a invitat pe arhimandritul Iustin să vină în mănăstirea sa. Părintele a acceptat, cu condiţia să poată sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie. Maica Sara a acceptat cu bucurie, şi astfel a început o nouă etapă din viaţa părintelui şi a măn. Celie. Pe de o parte el a avut aici liniştea necesară pentru a lucra şi a sluji, dar pe de altă parte a fost nevoit să trăiască izolat, ca într-un semi-exil, fiind continuu sub supravegherea securităţii sârbeşti.
   Nu avea voie să ia legătura cu episcopii, pentru a nu-i influenţa; îi era interzisă deplasarea la Belgrad în vremea şedinţelor Sinodului sârbesc şi era permanent chemat la anchete la securitatea din Valievo. De multe ori maicile din mănăstirea Celie, văzând că părintele nu se mai întorcea de la astfel de convocări, mergeau în număr mare în frunte cu stareţa Sara şi stăteau în tăcere în faţa clădirii securităţii. Iar autorităţile, temându-se de revolta oamenilor din Valievo, care în cea mai mare parte erau anticomunişti, erau nevoite să îl elibereze pe neînfricatul mărturisitor, care nu ezita să îşi arate credinţa cu orice ocazie.
   Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:
- Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!
- Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a spus părintele.
- Dar, tovarăşe… – a ameninţat ofiţerul.
- Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.
- Ce-ai spus?
- Ce-ai auzit.
   Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:
- Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.
- Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.
- Atunci prin ce eşti sârb?
- M-am născut pe pământul sârbesc.
- Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.
   Aşadar, prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer şi direct, părintele stîrnea adeseori mania puternicilor vremii [oamenii lumesti, chiar dintre cei purtatori de mitre sau de cruci vor numi, desigur, aceasta trufie, dupa cum spunea si Sf. Ignatie Briancianinov - n.n.]. De mai multe ori aceştia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au reuşit să o înfăptuiască. Maica Glicheria, care a urmat la stăreţie după maica Sara, îşi aminteşte că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost de trei ori trimis înainte de 1960 să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înţepenea, nemaiputând să facă nimic.
   Astfel, părintele continua să-L propovăduiască pe Hristos în convorbirile cu vizitatorii săi, care veneau în număr mare, atât din ţară, cât şi din străinătate, pentru a cere cuvânt de folos sau rugăciune, chiar dacă securitatea căuta să-i intimideze şi să-i îndepărteze de mănăstire. De asemenea, în predicile sale Părintele Iustin nu se temea să critice deschis starea morală din societatea sârbă, rezultată din ocupaţia comunistă.     Asemenea prorocilor vechiului Israel, el s-a arătat în aceşti ani a fi vocea lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei materialiste. Predica întotdeauna din tot sufletul şi rareori predicile sale nu erau însoţite de lacrimi, ceea ce făcea ca şi cei care îl ascultau să fie cuprinşi de plâns.
   Adeseori mergea să predice şi în alte eparhii, deşi de multe ori era reţinut şi anchetat şi avea de îndurat multe neplăceri. În acelaşi timp, prin scrisori deschise rămase celebre (cum sunt cele publicate în 1971, 1974, 1977), el a criticat făţiş compromisurile care se făceau în Biserică în ceea ce priveşte “panerezia secolului XX – ecumenismul” şi relaţiile cu statul comunist. Problematica ecumenismului avea să o dezvolte şi în cartea sa Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, apărută la Tesalonic în 1974. Astfel, vocea lui s-a făcut auzită nu numai în mănăstire, ci, prin scrierile sale, şi în întreaga lume, ceea ce a făcut ca vestitul teolog grec Ioannis Karmiris să-l numească “conştiinţa ascunsă a Bisericii Sârbe şi a întregii Ortodoxii“. [...]
     Dar nu numai în Serbia, ci şi în străinătate părintele Iustin a avut mulţi ucenici şi pieteni cu care coresponda şi prin care era ţinut la curent cu toate problemele lumii contemporane. În rugăciune el se întâlnea în duh cu alţi mari stâlpi ai credinţei din acea perioadă, precum Părintele Porfirie din Grecia şi Stareţul Sofronie de la Essex. Dar era căutat şi se întâlnea faţă către faţă şi cu alţi mari părinţi ai Ortodoxiei, cum a fost Părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 şi i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămână în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în ţara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

   Prin trăirea sa autentică în duhul şi cu nevoinţa Sfinţilor Părinţi, părintele a “învins duhul lumii acesteia şi al vremurilor”, după cum spunea despre el arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Măn. Grigoriu de la Muntele Athos. El şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea profetică de binevestitor al Împărăţiei celei de sus şi precum a fost trimis de Dumnezeu ca să se nască în ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeaşi sărbătoare, la 25 martie 1979 [pe stil vechi, n.n.], tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.
Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Amin!


sâmbătă, 19 martie 2011

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: RUGACIUNE (LXXXVIII) SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: RUGACIUNE (LXXXVIII) SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Sfantul Nicolae Velimirovici
5martie/18 martie

Îmi înalţ braţele spre Tine, Păstorul meu, dar braţele mele nu ajung prea departe.

În zadar încearcă o oaie aflată în groapă să se ridice la suprafaţă; dacă păstorul nu se pleacă spre a o ajuta, ea va cădea din nou. Harul Tău ajunge mai departe decât razele soarelui. Ia-mă de mână şi scoate-mă din această temniţă. Doar o singura rază a harului Tău – şi eu mă voi înălţa cu aripile vulturului.

Sub o piatră, iarba încearcă să crească, încovoiată din pricina căutării luminii şi pământie din pricina lipsei luminii. Mare este, bucuria mea de om muritor atunci când ridic piatra şi vad iarba îndreptându-se şi înverzind.

N-a fost oare şi bucuria Ta chiar mai mare, Veşnicule Doamne, când Tu ai ridicat piatra pe care lumea o prăvălise peste sufletul meu, încovoiat şi asemenea pământului la chip?

În zadar aduc eu lemne spre a-mi încălzi sufletul, dacă Tu nu-l aprinzi cu focul din cer.

În zadar alerg; dacă alerg pe o cale gresită, alergarea mea este nefolositoare.

Toate ostenelile şi sudoarea mea sunt o jertfă închinată Ţie. Dacă Tu nu voieşti s-o primeşti voi fi ca un adăpost îngropat în zăpadă pe vârful muntelui.

Căci Tu nu Te uiţi la mulţimea nevoinţelor, ci la dorirea inimilor.

După ce tânjeşti tu, inima mea? Oriunde se uită ochiul, vede moarte. De orice se atinge mâna, ea simte moarte.

Orice afli, afli şi teama că poţi pierde ceea ce ai găsit. De orice te-ai îndrăgosti, simţi şi durerea că o poţi pierde.

Gândurile mele fără de odihnă, vă faceţi drum prin mintea mea precum beţivii la târg şi tot cădeţi şi muriţi precum lăcustele la drumul mare. Tot ceea ce aţi introdus în mine va muri şi nici un cuget nu va fi salvat din mormântul meu, în afara celor ce s-au legat ele însele de Domnul Cel Nemuritor şi Fără de Mormănt.

Cu adevărat, voi aţi intrat ca într-un mormânt atunci când aţi intrat în mine şi ca nişte gropari îmi pregătiţi mormântul.

Dar atunci când trâmbiţa cea îndelung aşteptată va răsuna în sufletul meu, ea va vesti venirea Fiului lui Dumnezeu! Atunci toate doririle muritoare ale inimii mele şi toate cugetele muritoare ale minţii mele vor fi trimise de-a stânga, iar ţarina inimii şi a minţii mele vor fi curăţite.

Iar Fiul lui Dumnezeu va intra în această ţarină şi va netezi toate mormintele pe care voi le-aţi pregătit pentru mine precum cârtiţele. Iar Fiul lui Dumnezeu mă va spăla şi mă va îmbăia şi mă va unge cu mir – nu pentru moarte, ci pentru viată.

Eu însumi m-am închis între ziduri, îndepărtându-mă de harul Tău şi n-am mai îndrăznit să-mi scot capul afară fiindcă Tu eşti ca un vânt înfricoşat. Am construit tainiţe şi locaşuri în sufletul meu şi m-am temut că Tu le vei distruge. Dar Tu nu le-ai distrus spre a mă lăsa fără cămin, ci ai făcut în aşa fel încat să mă iei într-un palat mai spaţios şi mai strălucitor decât universul cel plin de stele.

Oamenii au respins piatra Ta cea din capul unghiului, fiindcă ea este prea mare pentru tainiţele şi locaşurile lor. Constructori fără de minte au respins-o, fiindcă ei nu ştiu ce să zidească pe ea. Fiind uituci, ei nu-şi pot aminti că Tu eşti Ziditorul şi că treaba lor nu este aceea de a interveni în lucrarea Ta.

Piatra Ta din capul unghiului este prea mare, iar uriaşii se tem să se apropie de ea. Ei spun: “Dacă începem cu aceasta, când vom termina noi?”

Bieţii de ei, cum îi alungă moartea de la orice început bun!

Cu timpul îi obligă să zidească construcţii de o zi!

Întinde-Ţi mâna harului Tău spre mine, har care pătrunde mai adânc decât razele soarelui, Domnul meu Cel Preabogat, şi atunci voi îndrăzni să stau lângă piatra cea lepădată. Cu adevărat, Tu esti harul. Pogoară şi mă înalţă.

Alungă moartea şi timpul de la mine şi, împreună cu Tine, voi zidi ceea ce uriaşii pământului n-au îndrăznit să zidească.
Amin!

Sfantul Nicolae al Ohridei si al Jicei

sâmbătă, 12 martie 2011

Cuvânt rostit de către Preacuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis în Duminica Ortodoxiei (1981) - Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme

Sf. Mc. Cosma, Protosul Athosului,
 luptatorul pana la moarte impotriva “lupilor latinocugetatori”

„Pe latinocugetători, pe lupii cei cu chip de oi,
care căutau să sfâşie turma ce ţinea dreapta slăvire,
i-ai gonit, de trei ori fericite Cosma,
prin prea înţeleptele tale cuvinte şi prin mucenicia ta.
Căci aurul cel ascuns în inima ta l-ai lămurit în cuptorul spânzurătorii
şi ca pe o sfântă comoară l-ai predat
părinţilor din Athos ce cugetau ortodox.
Pentru aceasta, privind acum din cer spre adunările monahilor,
te rogi Domnului cu stăruinţă ca toţi să ţinem Predaniile
şi să nu pierdem stindardul dreptei noastre credinţe“.
(Din slujba Sf. Mc. Cosma, Protosul Athosului, pomenit la 18 nov. şi 5 dec.)



Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme

Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.

Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.
Început al bunei noastre credinţe predanisite nouă de către Părinţi este Dumnezeul Cel în trei Sori. El este Cauza şi Sfârşitul a toate. Alfa şi Omega. Deoarece însă prin Dumnezeul - Om Iisus Hrisos „avem proaducerea la Tatăl” şi prin El „cele cereşti s-au unit cu cele pământeşti” şi „o singură turmă s-a făcut, a îngerilor şi a oamenilor”, L-am cunoscut şi Îl cunoaştem pe Domnul Iisus Hristos, Începătorul mântuirii noastre, Centrul, Calea, Viaţa şi Capul Bisericii.
Acesta este Centrul şi al acestei prea sfinte a Lui Biserici a Protatului şi pe El Îl arată în toată sfântă podoaba ei şi prin cele săvârşite în ea.
Acesta este Marele Arhiereu şi veşnicul liturghisitor al anaforalei şi al proaducerii tuturor la Dumnezeu.
Acesta îi cheamă pe toţi oamenii la unirea cu Dumnezeu.
Acesta ne-a chemat şi pe noi în Sfânta Sa Biserică şi în această binecuvântată Grădină a Maicii Domnului, care constituie icoana Bisericii Lui.
Acesta l-a chemat în pericopa evanghelică de astăzi şi pe Filip, ca să-l facă Apostol al Său.
Şi noi putem, cu harul Său, împreună cu Apostolul Filip şi cu fiecare credincios creştin ortodox să repetăm fiecărui Natanail căutător contemporan: „Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi au scris şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif, cel din Nazaret”.
Prejudecăţile raţiunii umane, care nu vrea să se ofere lui Dumnezeu Cuvântul, se vor împotrivi şi ne vor spune, poate într-un mod diferit, acelaşi cuvânt pe care l-a spus Natanail: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”.
Răspunsul nu poate fi altul decât: „Vino şi vezi!”.
Trebuie să vină cineva ca să-L vadă pe Iisus.
Vino şi-L vezi pe Iisus. Cine va intra fără vreo prejudecată şi întru simplitatea inimii în această prea sfântă a Lui biserică, ce este o icoană a întregii Biserici, şi din cele văzute nu se va înălţa la atotluminoasa Persoană a Domnului Iisus Hristos şi la adevărul Evangheliei şi Bisericii Lui?
Cine iarăşi intrând în sfânta Biserică Ortodoxă Universală nu va întâlni în afara Mirelui şi a prietenilor Lui pe oamenii îndumnezeiţi, cu căpetenia cetei Doamna Născătoare de Dumnezeu? „Aceasta este slava Bisericii. Aceasta este bogăţia Împărăţiei”.
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă poate să se adreseze oamenilor şi să le spună: „Vino şi vezi!”, pentru că prin harul lui Dumnezeu, în ciuda imperfecţiunilor şi neputinţelor omeneşti, a păzit neschimbată Persoana şi învăţătura Dumnezeului – Om.
„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?
Prăznuind astăzi, în Duminica Ortodoxiei, biruinţa ortodocşilor în timpul Restabilirii Sfintelor Icoane, prăznuim biruinţa unicului şi veşnicului Adevăr al Bisericii, prin toate sinoadele, părinţii, mărturisitorii. Şi este acest adevăr: „Dumnezeu se face om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu.”.
Cu dreptate deci astăzi, Biserica îmbrăcată cu podoaba ei, cu sfintele şi cinstitele icoane şi purtând veşmântul cel ţesut din teologia cea de sus străluceşte, se cinsteşte şi tainic dănţuieşte şi se bucură. „Aşa străfulgeră şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu reînălţarea sfintelor icoane celor închipuite şi luminate”.
Cum ar fi putut astăzi mireasa Biserică să Îl arate pe Mirele ei şi să zică „Vino şi vezi!” dacă iconomahii ar fi golit-o de Soarele Care o luminează şi o străluceşte, de Persoana teandrică a Domnului ei?
Cum ar fi putut şi această prea sfântă biserică, cea dintâi a Muntelui, şi întreaga Republică cu sfânt nume să se lipsească de mângâierea sfintelor icoane făcătoare de minuni a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, „Axion estin”, Portăriţa, Grabnic-ascultătoarea, Cucuzeliţa, Antifonitria, Triherusa, Glicofilusa, Gherondissa, Odighitria, a Acatistului, a Înfricoşătoarei Mijlocitoare, a Alăptătoarei?
De aceea participăm toţi astăzi la fericirile pe care cu dreptate le adresează Biserica credincioşilor ei copii care s-au luptat, au fost chinuiţi şi s-au jertfit să nu se piardă buna ei cuviinţă. „Celor care au mărturisit cu cuvântul, cu gura, cu inima şi mintea, în scris şi în icoane, venirea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, veşnică pomenire!”.
Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.
Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.
Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.
Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale.
Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.
Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, elin-ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul elin-ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.
Sfintele icoane ortodoxe a căror reînălţare o prăznuim astăzi ne luminează de asemenea cu aceeaşi lumină care străluceşte lăuntric pe feţele sfinţilor. Cu această lumină ne luminează şi ne incălzesc toate Sfintele Dogme, Taine şi Predanii ale Bisericii noastre.
Iconomahii vremii de atunci şi cei de astăzi pierd vederea Luminii Necreate. Se leapădă de nuntă, de unirea divinului şi umanului, a creatului cu Necreatul. Astfel, toate cele omeneşti şi create, despărţite de Dumnezeu, rămân întunecate, neluminate, fără nădejde.
Ne minunăm în această preasfântă biserică de viguroasa artă a lui Panselinos. Exprimă viguroasa antropologie ortodoxă care îl face pe om dumnezeu.
Nu este păcat să redevenim iconomahi, latinocugetători, umanişti, şi să rămânem în afara bucuriei acestei nunţi a veşnicului divino-uman al Ortodoxiei ?
Nu este păcat acum când multe suflete obosite de impasul civilizaţiei occidentale manifestă nostalgie şi se întorc la Ortodoxie, noi să o pierdem?
Corect s-a observat că toate „-ism-urile au murit deja.
Nici capitalismul, nici socialismul, cum le-am trăit, nu constituie visele îmbietoare pentru noua generaţie” (A. Papandreu).
Pentru înlocuirea lor se propune un nou umanism îndreptat. Credem că acest nou umanism, oricât ar creşte cele două sisteme existente la fel de falite, în realitate nu îl scot pe om din impasul egocentrismului. Nu îl înalţă la o viaţă nouă. Soluţia şi depăşirea umanismului este Ortodoxia, pe care astăzi o respingem fără a o cunoaşte substanţial. Ortodoxia nu este un sistem de valori pe care îl presupune omul. Este moartea tuturor valorilor, ca să poată omul să trăiască, nu „valorile”, ci plinătatea vieţii care izvorăşte din comuniunea personală în libertate a omului cu Dumnezeu.
Dumnezeul Evangheliei şi al Ortodoxiei nu este dumnezeul filozofilor, ci Treimicul Dumnezeu. Trei Persoane, o fiinţă, un Dumnezeu. În această taină antinomică Dumnezeul nostru depăşeşte orice obiectualizare si filosofare. Nu este un Dumnezeu autarhic, închis în Sine, nici paznicul unei morale şi a unor valori ale unei societăţi civile, ci „Tatăl nostru, Care este în ceruri”, Care, cu o mişcare a infinitei iubiri, continuu iese din Sine, pentru a-Şi întâlni şi a îndumnezei făptura.
În afara acestei relaţii de iubire dintre Dumnezeu şi om nu există Ortodoxie.
Ortodoxia nu este ceva pe care trebuie noi, cu imaginaţia noastră, să îl plăsmuim. Ea este experiată în poporul nostru în sinteză cu elenismul nostru arhaic şi medieval.
Predania elin-ortodoxă este adevărata Predanie a poporului nostru. Aceasta a salvat poporul nostru în timpul turcocraţiei.
Aceasta l-a înviat. Aceasta i-a creat pe noii mucenici, pe luptătorii de la 1821, pe dascălii neamului.
În subconştientul fiecărui elin, chiar şi în al aceluia care-şi neagă credinţa, se află Ortodoxia. Pentru elin să nu fi ortodox este ceva împotriva firii. Corect observa un cercetător contemporan: „Dat fiind însă că spiritualitatea ortodoxă presupune puterea capitală de creaţie a sufletului neo-elen şi nu o oarecare ideologie.
Pe de o parte înlăturată, iar pe de alta lovită, de unde avem o criză de identitate într-o formă gravă şi o separare spirituală internă cu fireasca urmare – marasmul neamului”.
O schimbare reală ce trebuie să aibă loc în ţara noastră este descoperirea din nou a sinelui nostru pierdut: viaţa elen-ortodoxă. Orice altă schimbare va avea valoare, dacă se va orienta spre această schimbare.
Sfântul Munte ne ajută să simţim că profunda cerere umană de schimbare se împlineşte în Ortodoxie. Din acest punct de vedere se arată o dată în plus cât de revoluţionară este Ortodoxia şi cât de regresive sunt toate umanismele contemporane.
Toţi trebuie să ucenicim la şcoala Sfinţilor Părinţilor noştri şi la chipuri luminoase ca cel al Sfântului Cosma Etolianul, al Sfântului Nicodim Aghioritul, al lui Makryghiani, al lui Papadhiamandi, al lui Kondoglu, care au trăit şi au mărturisit Predania noastră cu viaţa, cu sângele, cu propovăduirea lor. Există încă multe suflete simple care întrupează şi în zilele noastre Ortodoxia. Chestiunea dăinuirii adevăratei Predanii a Ortodoxiei nu-i vizează numai pe cei care, direct sau indirect, se opun credinţei, ci şi pe noi, cei care slujim Biserica. Cu pocăinţă trebuie să mărturisim că şi din partea noastră se dă uneori prilejul de a nu fi mărturisită corect Ortodoxia în teologie, în pastoraţie, în legăturile noastre intra-bisericeşti, în faptele de fiecare zi, cu consecinţa de a arunca în confuzie pe cei ce nu cunosc adâncul Credinţei Ortodoxe.
Va trebui însă ca şi cei care astăzi, uitând datoriile neamului faţă de Ortodoxie, dar şi cei care uitând şi istoria şi tradiţia acestui loc, se opun Bisericii pe faţă sau pe ascuns, nu cu bună dispoziţie, ci cu rea dispoziţie, să ştie că joacă rolul ienicerilor şi mitraliorilor. Încearcă în numele unui aşa-zis modernism să dărâme propria casă părintească pentru a se trezi fără stare şi dezrădăcinaţi pe drumurile şi în pieţele din est şi vest.
Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei elin-ortodoxe.
Când spunem tradiţie elen-ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.
Biserica ne cheamă pe toţi în aceste vremuri grele să ne nevoim, să ne înnoim lăuntric neîncetat prin pocăinţă, asceză, rugăciune şi viaţă liturgică.
De asemenea, suntem chemaţi să înştiinţăm organele competente şi poporul asupra importanţei Ortodoxiei în schimbarea reală a neamului nostru, schimbare pe care toţi o dorim.
Ortodoxia nu înseamnă negare. Nu respinge. Angajează şi transfigurează lumea.
Biserica noastră Ortodoxă, Chivotul Neamului nostru, strigă vrând să ajute din nou poporul nostru să păzească obiceiurile sale elin-ortodoxe, familia în Hristos, limba sa, tradiţia sa. Să se reverse în poporul nostru dragostea, dreptatea, adevăratul duh comunitar ortodox. Civilizaţia care se întemeiază pe iubirea de sine se autocondamnă la eşec.
Nu ne sperie atacul prin surprindere împotriva Bisericii. Cârmaciul Corabiei Bisericii este întotdeauna Domnul Iisus Hristos. Să se înăsprească iarna! Corabia nu se va scufunda! Se mântuieşte pe sine şi mântuieşte pe mulţi!
Această credinţă am primit-o de la dreptslăvitorii noştri părinţi şi strămoşi, de la învăţătorii şi părinţii noştri duhovniceşti, de la Sfântul Cosma, pe care astăzi îl cinstim în mod deosebit.
Această credinţă o mărturisim cu umilinţă şi astăzi împreună cu Sfinţii noştri Părinţi:

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”

(Traducere de monahul Leontie_1 nov 2006)

sâmbătă, 5 martie 2011

CUVÂNT ÎN VINEREA ALBA

CUVÂNT ÎN VINEREA ALBA
4 MARTIE 2011 (DIMINEATA)


SAMOGLASNICA ZILEI

„Mai înainte de Crucea cea mântuitoare păcatul împărăţind, păgânătatea stăpânind, desfătarea cea trupescă a oamenilor era fericită, şi poftele cele trupeşti puţini le defăimau. Dar de când s-a petrecut taina Crucii şi s-a stins tirania demonică cu cunoştinţa de Dumnezeu, bunătatea cerurilor petrece pe pământ. Pentru aceasta postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte, şi mărturia este vremea aceasta care ni s-a dat de la Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru mântuirea sufletelor noastre”.