Pagini

miercuri, 19 decembrie 2012

20 decembrie: SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT



Tropar (Glas 1)

Mare apărător al credinţei ortodoxe
Ocrotitor plin de grijă al pământului Rusiei
Credincios următor al rânduielilor şi al chipului de păstor
Predicând pocăința şi viaţa în Hristos
Minunat slujitor şi chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu
Ca cel ce ai îndrăzneală şi mijloceşti pentru oameni
O, Bunule şi dreptule Părinte Ioan,
Tămăduitor şi făcător de minuni
Lauda oraşului Kronstadt
Şi podoaba Bisericii noastre
Roagă-te Atotmilostivului Dumnezeu
Pace lumii să dăruiască şi sufletelor noaste mântuire.

 
Dacă Iisus Hristos ar fi avut de gând să dea Bisericii Sale, după înălţarea la cer, alt cap sau vicar în locul Său (cum pretind papii, socotindu-se vicari ai lui Hristos pe pământ), ar fi vestit limpede acest lucru dinainte de înălţarea Sa, pentru că este vorba de o dogmă foarte însemnată în ce priveşte mântuirea sufletelor omeneşti; dealtfel, şi apostolii ar fi vorbit despre acest lucru sau ar fi numit vicar pe unul dintre ei - însă nici unul dintre ei n-a suflat o vorbă, amintindu-şi de spusa Domnului: care între voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Mt. 20,26).

Cred în atotcurăţitoarea mijlocire a preacinstitului Sânge al lui Hristos Dumnezeu, care a fost vărsat spre iertarea păcatelor întregii lumi (ce crede după adevăr) şi spre iertarea păcatelor mele; cred în atotputernica mijlocire a Sângelui acestuia, care grăieşte mai bine ca al lui Abel. Catolicii nu le mai dau mirenilor acest atotmijlocitor Sânge - pesemne din economie, ca să consume mai puţin vin. Dar cu ce râvnă turbată se străduie să-i atragă pe ortodocşi la catolicism, la credinţa lor pierzătoare! Apără, Doamne, Ortodoxia de cumplitul catolicism, în care totul este supus samavolniciei papei...

Cât de sfântă este credinţa şi Biserica ortodoxă! Cât de dreaptă este, cât de plină de pacea lui Dumnezeu, cât de plină de frumuseţe nesfârşită şi nedescrisă (aminteşte-ţi chipul fiecărui sfânt, aşa cum l-ai văzut în icoană, aminteşte-ţi viaţa lui, plină de toată fapta bună şi de minuni în timpul vieţii şi după moarte)! Biserica îndeplineşte toate cerinţele duhului omenesc şi îl mântuieşte pe orice om care sa dăruit ei şi a rămas credincios până la sfârşitul vieţii sale. Slavă sfintei credinţei Tale ortodoxe, Doamne! Papistaşii, recunoscându-l pe papă drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron în locul lui Hristos, făcându-şi dumnezeu din el, iar pe Hristos l-au pus pe planul al doilea. Pe papă l-au făcut vicar al lui Hristos, deşi Hristos rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar uitaţi-vă câte rătăciri au fost îngăduite în credinţa papei (care nu este a lui Hristos!), câte ciudate rătăciri hulitoare, şi întoarceţi spatele acestei credinţe cu nemulţumire şi groază! O, trufie omenească! O, trufie satanicească! Papa - infailibil! O, iezuitism!

Dacă papa Romei ar fi întru totul de un cuget şi de un suflet şi de o învăţătură cu Domnul, ar putea – deşi nu în deplinul înţeles al cuvântului - să îşi dea numele de „Cap al Bisericii". Dar întrucât este de alt cuget şi de altă învăţătură decât Hristos, este eretic şi nu poate fi numit „Cap al Bisericii", pentru că ea e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), iar papa şi papistaşii sunt trestie clătinată de vânt şi au schimonosit cu desăvârşire adevărul lui Hristos şi în învăţătură, şi în slujbe (azime, lipsa proscomidiei), şi în cârmuire, făcând întregul catolicism rob ereziei lor şi făcându-l de neîndreptat.
 (Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Recunoscându-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii - pe Hristos - şi au rămas fără Cap. Toată istoria papismului dă mărturie că romano-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe - şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri, nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată îndestularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de turbată: mulţi dintre preoţii şi episcopii catolici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită de vii. Luminează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii - Hristos? El este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare - iar la catolici nu vezi nimic de acest fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei cereşti, pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Faţă către faţă, gură către gură vorbim noi, creştinii ortodocşi, cu Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii. Iată ce înseamnă, după obiceiul creştin ortodox, a te ruga cu evlavie, în duh şi în adevăr, în faţa sfintelor icoane. Iată de ce le punem în biserici şi în paraclise, precum şi la noi acasă.
Noi credem că Domnul şi sfinţii Lui ne sunt aproape şi că noi alcătuim un singur trup duhovnicesc cu ei, o singură Biserică, după cum unul singur este Capul lor şi al nostru, Domnul lisus Hristos. Când credinţa noastră în sfintele icoane şi în Biserică este de acest fel, oare voi, eretici luptători împotriva icoanelor, veţi arunca în ele cu pietrele osândirii clevetitoare ? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi mincinoşi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)


joi, 13 decembrie 2012

13 decembrie: SFÂNTUL GHERMAN DE ALASKA

«Eu, un biet păcătos, de 40 de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?»
 
Sfântul Gherman de Alaska
 
9august/13decembrie

 Troparul Sfantului Gherman de Alaska (glas 4)

Binecuvantat Parinte Herman de Alaska,
steaua nordica a Sfintei Biserici a lui Hristos,
 lumina vietii noastre sfinte si faptelor marete,
calauzitor al celor care cauta calea Ortodoxiei.
Impreuna cu tine, ridicam Sfanta Cruce,
pe care, temeinic, ai inaltat-o in America.
 Cu totii sa-l privim si sa-L slavim pe Iisus Hristos,
cantandu-I sfanta Inviere.


Sfantul Gherman de Alaska, numit adesea si Sfantul Herman de Alaska, a vietuit intre anii 1756-1837, el fiind renumit pentru misiunea lui de a impamanteni Ortodoxia in Alaska. Pe una dintre icoanele sfantului Gherman de Alaska, scrie: "Fie ca din aceasta zi, din aceasta ora, din aceasta clipa, sa-L iubim pe Dumnezeu mai presus de toate."

Devenit ocrotitorul ortodox al Americii, cat si ocrotitorul tuturor vietuitorilor din Alaska, in anul 1970, Sfantul Gherman - Herman de Alaska este primul sfant care a fost canonizat de catre Biserica Ortodoxa din America, el fiind praznuit de doua ori pe an: 9 august si 13 decembrie.


“Noul Valaam este o insulita (de fapt numele insulei este Spruce Island, adica Insula Pinului, New Valaam fiind numele misiunii intemeiate acolo de Sfantul Gherman) situata nu foarte departe de Kodiak. Aici parintele si-a construit o chilie, un paraclis si o casa pentru copiii orfani ai bastinasilor. Dupa o vreme, cateva familii alutiiq [un trib bastinas din Alaska, diferit de cel al aleutilor, cu care au si fost adesea confundati] s-au stabilit pe insula, insa locuiau la ceva departare de parinte, care dorea o viata singuratica. Cineva l-a intrebat odata: “Parinte Gherman, cum traiesti de unul singur in padure? Nu te simti niciodata insingurat?” “Nu, nu sunt singur“, a răspuns el, “Dumnezeu este aici, şi pretutindenea. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?“


Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având o înălţime potrivită şi o conformaţie delicată. Chipul său era palid şi frumos, iar ochii săi albaştri şi blînzi stârneau încredere şi nutreau simpatie. Glasul său blajin şi prietenos îi atrăgea pe oameni, îndeosebi pe copii. Trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele – o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită. Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică precum el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână.


(…) Scopul cel mare al vietii sale a fost ajutorarea si ridicarea alutiiq-ilor, pe care ii privea ca pe niste simpli copii ce au nevoie de ocrotire si povatuire. Chiar le tinea partea in fata oficialilor companiei [de comert ruso-americane]: ‘Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sarmani’, ii scria lui Iankovski, ‘cu lacrimi in ochi va cer aceasta inlesnire: fiti parintele si ocrotitorul nostru. Nu va voi tine cuvantari alese, ci din strafundul inimii va rog sa stergeti lacrimile de pe ochii orfanilor fara de aparare, sa usurati suferinta oamenilor asupriti si sa le aratati ce inseamna a fi milostiv‘.



Parintele Gherman a fost pentru bastinasi un infirmier, atat in intelesul literal al cuvantului, cat si in cel duhovnicesc. Atunci cand in Kodiak a izbucnit o epidemie ce a facut ravagii in randul oamenilor, el n-a parasit satul, ci a mers din casa in casa, ingrijindu-i pe cei bolnavi, mangaindu-i pe cei in dureri si rugandu-se impreuna cu cei aflati pe moarte. Nu-i de mirare ca bastinasii il iubeau si veneau de departe ca sa il auda povestind despre Hristos si dragostea Sa pentru ei. Parintele Gherman ii hranea pe cei flamanzi, ii inveselea pe cei intristati, preschimba cearta in intelegere, si pe toti cei care veneau la el lipsiti de nadejde ii trimitea inapoi cu pacea Domnului in inimi. Le-a dat orfanilor o casa, i-a invatat sa scrie si sa citeasca, i-a pregatit sa faca o munca folositoare si cinstita. Si-a asigurat hrana zilnica prin ostenelile proprii si cu ajutorul elevilor sai. Ei sadeau gradini, prindeau peste, culegeau fructe de padure si puneau ciuperci la uscat.

Era remarcabila influenta pe care o avea asupra oamenilor. Intr-o duminica dimineata, le-a spus bastinasilor ca Iisus si-a dat viata ca sa mantuiasca omenirea si ca fiecare are datoria sa-i ajute pe oameni. Dupa ce a incheia, o tanara, Sofia Vlasova a pasit inainte si s-a oferit sa slujeasca Domnului. Bunul parinte a vazut mana lui Dumnezeu in aceasta jertfa, caci avea nevoie atunci de o femeie care sa le poarte de grija copilasilor sai, si a facut-o pe Sofia intendenta orfelinatului.

Alutiiq-ii nu erau singurii oameni pentru care se nevoia. Parintele Gherman a lucrat cu aceeasi ravna in folosul albilor si, prin straduintele sale, multi au renuntat la vietile lor pacatoase si au urmat invataturile Mantuitorului. Unul dintre acesti convertiti a fost urmasul lui Baranov, Ianovski, care atunci cand ajunsese la Kodiak se falea cu libera-cugetare si vorbea dispretuitor despre crestinism. Cand a auzit de monahul cel evlavios, l-a invitat in Kodiak, unde noapte de noapte cei doi barbati au stat de vorba despre credinta, nemurire si mantuire. Cuvintele simple si credinta puternica a calugarului au patruns adanc in inima ofiterului de masina, si, dupa ani, impreuna cu fiul si fiicele sale, a renuntat la tot ce avea si a intrat in manastire. Alt convertit a fost un capitan de nava german, invatat, aflat in slujba companiei. El a intrat cu parintele intr-o disputa religioasa si, inainte chiar de a lua sfarsit, capitanul si-a recunoscut greselile, renuntand la invataturile eretice ale lui Luther si cerand sa fie primit in Biserica Ortodoxa.

Intr-o zi, capitanul si ofiterii unei nave de razboi rusesti l-au invitat pe parintele Gherman la bord, ca sa ia masa cu dansii. In toiul conversatiei, el i-a intrebat: ‘Domnilor, ce socotiti ca merita a iubi si ce va doriti cel mai mult ca sa fiti fericiti?‘ Cineva a spus ca doreste bogatii, un al doilea – slava, al treilea- o sotie frumoasa, al patrulea – sa comande o nava buna. Ceilalti de fata au dat raspunsuri asemanatoare. ‘Nu este oare adevarat’, spuse parintele Gherman, ‘ca toate dorintele voastre pot fi rezumate in aceasta fraza scurta: fiecare dintre voi doreste ceea ce crede el ca merita sa fie iubit?’ Toti au fost de acord. ‘Daca este asa’, continua el, ‘ce poate fi mai bun, mai inalt, mai nobil si mai vrednic de a iubi decat pe Domnul Iisus Hristos, Ziditorul cerului si al pamantului, Plasmuitorul tuturor fiintelor, Cel ce poarta grija a toate, cel ce iubeste toate, Cel ce este intruparea dragostei? Nu ar trebui, mai presus de orice, sa Il iubim pe Dumnezeu, sa Il cautam si sa Il dorim?‘ Ofiterii au ramas cam incurcati si au raspuns ca ceea ce le zisese era adevarat, vadit lucru. Atunci el i-a intrebat daca Il iubesc pe Dumnezeu. `Bineinteles ca Il iubim pe Dumnezeu. Cum ar putea cineva sa nu-L iubeasca?‘ Auzind cuvintele acestea, batranul si-a plecat capul si a zis: ‘Eu, un biet pacatos, de patruzeci de ani caut sa Il iubesc pe Dumnezeu si nu pot spune ca Il iubesc precum ar trebui. Sa Il iubesti pe Dumnezeu inseamna sa te gandesti la El pururea, sa Ii slujesti zi si noapte, si sa faci voia Sa. Domnilor, Il iubiti pe Dumnezeu intr-acest chip, va rugati Lui adesea, faceti intotdeauna voia Sa?’ Rusinati, ei si-au recunoscut neputinta. ‘Atunci, ingaduiti-mi, prieteni, sa va rog cu staruinta ca din ziua aceasta, din ceasul acesta, din clipa aceasta sa Il iubiti pe Dumnezeu mai presus de toate‘. Ofiterii s-au minunat de vorbele sale, pe care si le-au amintit multa vreme.


De fiecare data cand lucratorii companiei aveau dificultati cu sefii lor, il rugau pe parintele Gherman sa mijloceasca pentru ei. Desi batran, orb si slabit, era gata oricand sa primeasca aceste insarcinari. Odata a pledat din greu pentru un vanator in fata agentului din Kodiak, incercand sa ii arate functionarului datoria crestina a iertării şi nevoia de milostivire. Totul a fost însă în zadar. Învârtoşarea inimii acestuia l-a făcut pe bătrânul părinte să plângă, strigând: „Vai celui nemilostiv, căci nu i se va arăta milă!“ Soţia agentului, care era de faţă, i-a răspuns, zicând: „Părinte Gherman, noi suntem milostivi, dăm milostenie de patru ori pe an“. „Ceea ce le daţi celor săraci e al lui Dumnezeu, nu al vostru. Va veni o vreme când şi voi veţi fi în necaz şi în nevoie. Atunci veţi şti ce înseamnă mila“. Întorcându-se către agent, adăugă: „În doi ani vei fi transferat într-un loc nedorit şi te vei gândi atunci la cuvintele mele“. S-a petrecut precum zisese: doi ani mai târziu agentul a fost purtat în lanţuri către Sitka.


Deoarece era atat de fatis in osandirea tuturor necuviintelor si vicleniilor, unii il urau si cautau sa ii faca rau. Intr-o noapte, un grup de oameni ai companiei a navalit in chilia sa, cautand blanuri si bani care, pretindeau ei, ii primise de la alutiiq-i. Au scotocit coliba de sus pana jos, fara sa gaseasca nimic de pret. Acest lucru i-a maniat, iar unul din oameni a ridicat un topor si a inceput sa taie in bucati podeaua, nadajduind sa descopere ceva incriminant. Parintele Gherman l-a privit cu tristete si i-a spus: ‘Prietene, ai ridicat toporul fara vreo pricina buna, ca prin el sa mori…’. Nu dupa multe luni, acest om, impreuna cu altii, a fost trimis la bratul Cook pentru a linisti o revolta a bastinasilor; intr-o noapte, un bastinas potrivnic s-a furisat in tabara, a luat un topor si l-a ucis.

In 1834, baronul Ferdinand Wrangell, la acea vreme capitan in Marina Imperiala, a ajuns in Kodiak si a mers neanuntat la batranul parinte, acum orb si in varsta de saptezeci si opt de ani. In pofida acestora, el a stiut cine era vizitatorul si l-a intampinat zicandu-i ‘amirale’. Capitanul Wrangell a incercat sa-l corecteze, insa batranul i-a spus ca intr-o buna zi va fi numit ‘amiral’ – ceea ce, mai apoi, s-a adeverit”.


 Sursa: "Sfantul Gherman, Apostol in Alaska”, Editura Egumenita

miercuri, 12 decembrie 2012

12 decembrie: SFÂNTUL IERARH SPIRIDON EPISCOPUL TRIMITUNDEI (Gr)

12 decembrie: Fotie Kondoglu Sfântul Spiridon
Προστάτης των Φτωχών, Πατέρας των Ορφανών,
 Δάσκαλος των Αμαρτωλών



Απολυτίκιον Αγίου Σπυρίδωνος
Ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας εἶναι ἕνας ἀπὸ τοὺς πλέον τιμημένους ἁγίους της Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, ποὺ τὸν ἐπικαλοῦνται οἱ χριστιανοὶ στὶς περιστάσεις ὅπως τὸν ἅγιο Νικόλαο, τὸν ἅγιο Γεώργιο καὶ τὸν ἅγιο Δημήτριο. Τὸ τίμιο λείψανό του τὸ ἔχει ἡ Κέρκυρα, ὅπως ἡ Ζάκυνθος ἔχει τὸ λείψανο τοῦ ἁγίου Διονυσίου κ᾿ ἡ Κεφαλληνία τὸν ἅγιο Γεράσιμο.

Γεννήθηκε στὸν καιρὸ τοῦ αὐτοκράτορος Κωνσταντίνου τοῦ Μεγάλου στὸ νησὶ τῆς Κύπρου, ἀπὸ γονιοὺς φτωχούς. Γι᾿ αὐτὸ στὰ μικρὰ χρόνια του ἤτανε τσομπάνης καὶ φύλαγε πρόβατα. Ἤτανε πολὺ ἁπλὸς στὴ γνώμη σὰν τοὺς ψαράδες ποὺ διάλεξε ὁ Χριστὸς νὰ τοὺς κάνει μαθητές του. Σὰν ἦρθε σὲ ἡλικία, παντρεύθηκε, καὶ μετὰ χρόνια χήρεψε, καὶ τόση ἤτανε ἡ ἀρετή του, ποὺ τὸν κάνανε ἐπίσκοπο σὲ μία πολιτεία λεγόμενη Τριμυθοῦντα, μ᾿ ὅλο ποὺ ἤτανε ὁλότελα ἀγράμματος. Παίρνοντας αὐτὸ τὸ πνευματικὸ ἀξίωμα ἔγινε ἀκόμα ἁπλούστερος καὶ ταπεινός, καὶ ποίμανε τὰ λογικὰ πρόβατα ποὺ τοῦ ἐμπιστεύθηκε ὁ Χριστὸς μὲ ἀγάπη, ἀλλὰ καὶ μὲ αὐστηρότητα ὡσὰν ὑπεύθυνος ὅπου ἤτανε γιὰ τὴ σωτηρία τους. Ἤτανε προστάτης τῶν φτωχῶν, πατέρας τῶν ὀρφανῶν, δάσκαλος τῶν ἁμαρτωλῶν. Καὶ εἶχε τέτοια καθαρότητα καὶ ἁγιότητα, ποὺ τοῦ δόθηκε ἡ χάρη ἄνωθεν νὰ κάνει πολλὰ θαύματα, γιὰ τοῦτο ὀνομάσθηκε θαυματουργός. Μὲ τὴν προσευχή του μάζευε τὰ σύννεφα κ᾿ ἔβρεχε σὲ καιρὸ ξηρασίας, γιάτρευε τὶς ἀρρώστιες, τιμωροῦσε τοὺς πονηροὺς ἀνθρώπους, ὅπως ἔκανε μὲ κάποιους μαυραγορίτες ποὺ γκρέμνισε τὶς ἀποθῆκες ποὺ φυλάγανε τὸ σιτάρι, ἐνῶ ὁ κόσμος πέθαινε ἀπὸ τὴν πείνα, καὶ καταπλακωθήκανε μαζὶ μὲ τὸ σιτάρι: «καὶ μελετώμενον λιμὸν παρὰ τῶν σιτοκαπήλων, ἔλυσε, συμπεσουσῶν αὐτοίς, τῶν ἀποθηκῶν αἷς τὸν σίτον συνέσχον». Καὶ μ᾿ ὅλα αὐτὰ ἐζοῦσε μὲ τόση φτώχεια, ποὺ σὰν πῆγε κάποτε ἕνας φτωχὸς νὰ τὸν βοηθήσει γιὰ νὰ πληρώσει κάποιο χρέος του, δὲν εἶχε νὰ τοῦ δώσει τίποτα, καὶ μὲ θαῦμα ἔκανε μαλαματένιο ἕνα φίδι ποὺ βρέθηκε σ᾿ ἐκεῖνο τὸ μέρος, καὶ τὸ ἔδωσε στὸν φτωχό, κ᾿ ἐκεῖνος τὸ ἕλιωσε καὶ πλήρωσε τὸ χρέος του. Ἄλλη φορὰ πάλι ἔγινε κατακλυσμός, καὶ τὰ ποτάμια ξεχειλίσανε καὶ πλημμύρισε ἡ χώρα, κι᾿ ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας προσευχήθηκε καὶ τραβήξανε τὰ νερὰ καὶ στέγνωσε ὁ νεροπατημένος τόπος. Γιάτρεψε καὶ τὸν βασιλέα Κωνσταντῖνον ποὺ εἶχε ἀρρωστήσει ἀπὸ κάποια ἀγιάτρευτη ἀρρώστια, ἕνα διάκο ποὺ βουβάθηκε τὸν ἔκανε καλά, κακοὺς καὶ πλεονέκτες ἀνθρώπους ἐτιμώρησε μὲ ὑπερφυσικὴ δύναμη, καὶ πλῆθος ἄλλα θαύματα ἔκανε, ὥστε νὰ τὸν φοβοῦνται οἱ ἄδικοι κ᾿ οἱ ἀδικημένοι νὰ τὸν ἔχουνε γιὰ προστάτη καὶ καταφύγιο. Ἀλλὰ πάντα εἶχε μεγάλη ἀγάπη καὶ συμπάθεια στοὺς ἁμαρτωλούς, γι᾿ αὐτὸ κάποιοι κλέφτες ποὺ πήγανε μία νύχτα νὰ κλέψουνε πρόβατα ἀπὸ τὴ μάνδρα του, ποὺ τὴ συντηροῦσε γιὰ νὰ βοηθᾶ τοὺς πεινασμένους, τυφλωθήκανε καὶ δὲν μπορούσανε νὰ φύγουνε, καὶ πιάσανε καὶ φωνάζανε νὰ τοὺς ἐλεήσει. Κι᾿ ὁ ἅγιος ὄχι μοναχὰ τοὺς ξανάδωσε τὸ φῶς τους, ἀλλὰ τοὺς χάρισε κ᾿ ἕνα κριάρι, γιατί, ὅπως τοὺς εἶπε, εἴχανε κακοπαθήσει ὅλη τὴ νύχτα, κι᾿ ἀφοῦ τοὺς νουθέτησε νἆναι καλοὶ ἄνθρωποι, τοὺς ἔστειλε στὰ σπίτια τοὺς χωρὶς νὰ μάθει τίποτα ἡ ἐξουσία γιὰ τὴν κλεψιὰ ποὺ θέλανε νὰ κάνουνε. Προέλεγε δὲ καὶ ὅσα ἤτανε νὰ γίνουνε μὲ ἀκρίβεια, ὥστε νὰ τὸν θαυμάζει ὁ κόσμος σὰν ἕνα ὑπεράνθρωπο πρόσωπο, ἀφοῦ ἀπὸ τσομπάνης ἀξιώθηκε νὰ ἀνεβεῖ σὲ τέτοιο ὕψος. Καὶ στὴν Πρώτη Οἰκουμενικὴ Σύνοδο ποὺ ἔγινε στὴ Νίκαια, ἤτανε κι᾿ ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας ἀνάμεσα στοὺς τριακοσίους δέκα ὀκτὼ θεοφόρους πατέρας καί, παρ᾿ ὅλο ποὺ δὲν γνώριζε γράμματα, ἀποστόμωσε τὸν αἱρεσιάρχην Ἄρειο ποὺ ἤτανε ὁ πιὸ σπουδασμένος στὰ γράμματα ἀπὸ ὅλους τοὺς δεσποτάδες.

Ὅλον τὸν καιρὸ ποὺ ἔζησε δὲν ἔπαψε νὰ κάνει θαύματα. Τὸ μεγαλύτερο ἤτανε ἡ ἀνάσταση τῆς πεθαμένης κόρης του ποὺ σηκώθηκε ἀπὸ τὸ μνῆμα καὶ μαρτύρησε σὲ ποιὸ μέρος εἶχε φυλάξει τὰ χρήματα ποὺ τῆς ἐμπιστεύθηκε κάποια γυναίκα, καὶ πάλι ξανακοιμήθηκε. Κάποτε πῆγε στὸν ἅγιο μία γυναίκα ποὺ εἶχε ἕνα παιδάκι καὶ τῆς πέθανε, καὶ τὸν παρακαλοῦσε μὲ δάκρυα πολλὰ νὰ τὸ ἀναστήσει, τόσο συνηθισμένοι ἤτανε οἱ ἄνθρωποι, ποὺ τὸν γνωρίζανε, στὰ θαύματα ποὺ ἔκανε ὁ ἅγιος. Καὶ ἐκεῖνος τὸ ἀνάστησε μὲ τὴν προσευχή του. Μὰ ἡ μητέρα του σὰν τὸ εἶδε ζωντανό, ἀπὸ τὴν πολλὴ χαρὰ τῆς πέθανε ἡ ἴδια. Κι᾿ ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας ἀνέστησε καὶ τὴ γυναίκα.

Αὐτὰ τὰ μεγάλα θαύματα ξακουσθήκανε στὸν κόσμο, κι᾿ ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας, ζωντας ἀκόμα, τιμήθηκε σὰν ἅγιος καὶ θαυματουργός. Καὶ ἕως τώρα κάνει πολλὰ θαύματα τὸ σκήνωμά του ποὺ εἶναι ὁ θησαυρὸς τῶν Κερκυραίων.

Ὅταν ἐλειτουργοῦσε, παραστεκότανε Ἄγγελοι ποὺ τοὺς βλέπανε μὲ τὰ μάτια τοὺς πολλοὶ ἀπὸ τοὺς εὐσεβεῖς χριστιανούς, καὶ ποὺ ἔλεγε τὸ «Εἰρήνη πᾶσι», οἱ Ἄγγελοι ἀντιφωνούσανε «Καὶ τῷ πνεύματί σου» ἀντὶ τῶν ψαλτάδων, καὶ τὸν περιέλουζε κάποια ὑπερφυσικὴ φωτοχυσία.

Μὲ τέτοια ἀγγελικὴ πολιτεία ἀφοῦ ἔζησε κ᾿ ἔφθασε σὲ βαθὺ γῆρας ποιμαίνοντας τὰ λογικὰ πρόβατα, μετέστη πρὸς Κύριον. Τὸ δὲ ἅγιο λείψανό του ἔμεινε κάμποσον καιρὸ στὴν Τριμυθούντα κι᾿ ἀπὸ κεῖ τὸ πήγανε στὴν Κωνσταντινούπολη καὶ τὸ ἐβάλανε στὴν ἐκκλησία τῶν Ἁγίων Ἀποστόλων ὅπου φυλαγότανε τὰ ἅγια λείψανα πολλῶν ἁγίων. Κατὰ τὴ βασιλεία τῶν Τούρκων εὑρέθη εἰς τὰ χέρια ἑνὸς εὐλαβοῦς χριστιανοῦ ποὺ τὸν λέγανε Βούλγαρη, κι᾿ αὐτὸς μὲ μεγάλα βάσανα καὶ κόπους τὸ ἔφερε ἕως τὴν Ἀλβανία κρυμμένο μέσα σὲ τσουβάλια, κι᾿ ἀπὸ κεῖ τὸ πέρασε μ᾿ ἕνα καΐκι στὴν Κέρκυρα ποὺ τὴν κρατούσανε οἱ Βενετσιάνοι, κι᾿ ἀπὸ τότε βρίσκεται σ᾿ αὐτὸ τὸ νησί, ἀπείραχτο ἀπὸ τὸν καιρό, μὲ ὅλο ὅπου περάσανε 1600 χρόνια ἀπὸ τὴν κοίμησή του. Στὸ κουβούκλιο στέκεται ὄρθιος ὁ ἅγιος, μὲ χέρια σταυρωμένα, ντυμένος μὲ τὰ ἄμφιά του καὶ τὸν βγάζουνε σὲ λιτανεία δυὸ φορὲς τὸ χρόνο. Οἱ Κερκυραῖοι ἔχουνε τὸ ἱερὸ σκήνωμα σὲ μεγάλη εὐλάβεια καὶ τὸ θεωροῦνε θησαυρὸ τοῦ νησιοῦ τους. Τὸν καιρὸ ποὺ δούλεψα στὸ Μουσεῖο τῆς Κέρκυρας γνώρισα τὸν πάπα-Βούλγαρη, ποὺ ἤτανε ἐφημέριος του ναοῦ, κατὰ κληρονομικὸ δικαίωμα, ἄνθρωπος ποὺ ἀγαποῦσε τὴν τέχνη καὶ τὰ γράμματα. Τὸ ἅγιο λείψανο θαυματουργεῖ πάντα ἕως σήμερα σὲ ὅποιους ἐπικαλεσθοῦνε μὲ πίστη τὸν ἅγιο.

Στὴν ὀρθόδοξη ἁγιογραφία ὁ ἅγιος Σπυρίδωνας παριστάνεται γηραλέος μὲ γυριστὴ μύτη καὶ μὲ διχαλωτὸ κοντὸ ἄσπρο γένι, «γέρων διχαλογένης φορῶν σκοῦφον». Ὁ σκοῦφος του εἶναι παράξενος, σὰν κινέζικος, μυτερὸς στὴν κορυφή. Δὲν ζωγραφίζεται ποτὲ ξεσκούφωτος. Ἐκτὸς ἀπὸ τὶς εἰκόνες ἀπάνω σὲ σανίδι εἴτε σὲ τοῖχο σὲ ἄλλο μέρος τῆς ἐκκλησίας, ζωγραφίζεται συχνὰ στὸ ἅγιο Βῆμα μαζὶ μὲ τοὺς ἄλλους μεγάλους ἱεράρχας Βασίλειο, Χρυσόστομο καὶ Γρηγόριο κάτω ἀπὸ τὴν Πλατυτέρα. Στὸ χαρτὶ ποὺ βαστᾶ εἶναι γραμμένο: «Ἔτι προσφέρομέν Σοι τὴν λογικὴν ταύτην καὶ ἀναίμακτον θυσίαν».

Ἡ ὑμνολογία μας τὸν στόλισε μὲ τὰ ἀμάραντα ἄνθη της, ποὺ πολὺ λίγοι ἀπὸ μᾶς τὰ μελετήσανε γιὰ νὰ δοῦνε πὼς ἀληθινὰ εἶναι ἀμάραντα.
«Χαίροις ἀρχιερέων κανών, τῆς Ἐκκλησίας ἀδιάσειστον ἔρεισμα· τὸ κλέος τῶν Ὀρθοδόξων, ἡ τῶν θαυμάτων πηγή, τῆς ἀγάπης ρεῖθρον μὴ κενούμενον…». «Πράος καὶ κληρονόμος τῆς γῆς, Σύ, τῶν πραέων ἀληθῶς ἀναδέδειξαι, Σπυρίδων, πατέρων δόξα, ὁ ταῖς νευραὶς τῶν σοφῶν καὶ ἁπλῶν σου λόγων, θεία χάριτι, ἐχθρὸν τὸν παμπόνηρον καὶ παράφρονα Ἄρειον ἐναποπνίξας, καὶ τὸ δόγμα τὸ ἔνθεον καὶ σωτήριον ἀνυψώσας ἐν Πνεύματι…». «Ἐκ ποιμνίων ὥσπερ τὸν Δαυΐδ, σὲ ἀναλαβόμενος ὁ Πλαστουργός, λογικῆς ποίμνης ἔθετο ποιμένα πανάριστον, τὴ ἁπλότητι καὶ πραότητι λάμποντα καὶ τὴ ἀκακία, ὅσιε, Ποιμὴν καλλωπιζόμενον». «Μωυσέως τὸ ἄπλαστον, Δαυῒδ τὸ πρᾶον, Ἰὼβ τοῦ Αὐσίτιδος τὸ ἄμεμπτον κτησάμενος, τοῦ Πνεύματος γέγονας κατοικητήριον, μέλπων, Ἱερώτατε: Ὁ ὧν εὐλογημένος καὶ ὑπερένδοξος». «Σὲ ἐξ ἀλόγου ποίμνης μετήγαγεν εἰς λογικὴν τὸ Πνεῦμα, πνευματοφόρε, ὡς τὸν Μωσέα καὶ Δαυῒδ ὧν ἐμιμήσω τὸ πράον, Σπυρίδων, φῶς οἰκουμένης».
Τὸ ἀπολυτίκιον λέει: «Τῆς Συνόδου τῆς πρώτης ἀνεδείχθης ὑπέρμαχος, καὶ θαυματουργὸς θεοφόρε, Σπυρίδων, πατὴρ ἡμῶν. Διὸ νεκρὰ Σὺ ἐν τάφῳ προσφωνεῖς, καὶ ὄφιν εἰς χρυσοῦν μετέβαλες· καὶ ἐν τῷ μέλπειν τὰς ἁγίας Σου εὐχάς, Ἀγγέλους ἔσχες συλλειτουργοῦντας Σοι, Ἱερώτατε. Δόξα τῷ σὲ δοξάσαντι· δόξα τῷ σὲ στεφανώσαντι· δόξα τῷ ἐνεργοῦντι διὰ Σοῦ πᾶσιν ἰάματα»